I don’t feel pretty. I AM pretty!

I don’t feel pretty. I AM pretty!

Aseară am fost la cinema, unde am văzut filmul “I feel pretty!”, cu Amy Schumer. Deşi nu sunt cea mai mare fană a actriţei în rolul principal şi deşi comedia a dat câteva fail-uri cu unele faze care trebuiau să fie amuzante, dar au ieşit de-a dreptul cringe, filmul a avut un mesaj foarte puternic pentru cei care se confruntă cu probleme legate de încrederea de sine, şi în special de body issues. Ce am înţeles eu din film? Că nu se uită nici naiba la tine dacă nu îndeplineşti anumite standarde de frumuseţe şi dacă eşti o persoană închisă şi plictisitoare, însă, dacă treci peste asta şi vii cu o încredere în tine care duce spre aroganţă, e posibil să te faci mai plăcut decât o persoană care este considerată ca fiind perfect încadrată în tiparele de frumuseţe. De acord. Partea tristă este că în viaţa reală, este foarte greu să atingi acel nivel ideal de încredere, mai ales când constant dai de oameni care încearcă să bring you down. Şi că persoanele care sunt extrem de pretty nu trebuie să facă prea multe eforturi ca să se facă plăcute, dar cele care nu sunt considerate aşa trebuie să muncească mult pentru asta. N-o să intru în detalii despre plot, dar, per total, recomand filmul acesta persoanelor care se simt inconfortabile în pielea lor.

Imagini pentru i feel pretty
Sursa: Youtube

Ce nu mi-a plăcut deloc la film. Titlul – “I feel pretty!”, şi traducerea şi mai tâmpită în română – “Hai că sunt belea!”. Belea? Belea?? Sună a ceva adjectiv folosit în conversaţiile de pe Yahoo Messenger din urmă cu zece ani sau ca ceva cuvânt de l-ar folosi părinţii noştri care tocmai ce şi-au făcut cont de Facebook şi încearcă să pară cool. De ce nu frumoasă, drăguţă, minunată etc. ? Dintre toate adjectivele din lume au ales belea. Bine, frate. Apoi, mai e şi verbul “I FEEL pretty.” Mot a mot vine “Mă SIMT drăguţă.” De ce doar mă simt şi nu sunt? Cred că frumuseţea vine din defecte şi fiecare om este special, frumos şi merită descoperit, şi dau dreptate că cu cât ne simţim mai pretty cu atât avem mai multă încredere în noi, însă dacă nu ne simţim pretty, nu înseamnă că nu suntem. M-a ofensat suficient de puţin cât să nu îmi activeze o reacţie vocală, dar suficient de mult cât să scriu despre faptul că titlul vrea să arate că băi, avem două oale: aia cu oamenii pretty, şi aia cu oamenii care nu sunt pretty. Din oala ălora care nu-s pretty, câţiva se simt pretty, dar tot nu sunt. Bullshit. Toţi suntem oameni frumoşi. Şi tu, şi eu, şi toţi cei din jurul nostru. Nu am crezut asta până prea curând.

În primii 19 ani din viaţa mea m-am luptat cu problemele fizice. Nu neapărat pentru că erau acolo, ci pentru că eu le percepeam ca fiind. Nu înseamnă că ele au dispărut. Au dispărut doar din capul meu. N-am fost și nu sunt 90-60-90, n-am cea mai simetrică față și merg și puțin pe o parte. Dar sunt zen cu mine și nu mi se pare că arăt rău. Dacă mă întrebai chiar și acum jumătate de an, îți ziceam că nu-mi plăcea deloc cum arăt. Acum am făcut pace cu mine. Mi s-a tras din copilărie: fetița cu care mă jucam cu păpușile când eram mică care mă făcea mereu grasă, tipul de m-a băgat în friendzone în generală pentru că nu-i plăcea moaca mea, colegul din liceu care mă făcea “târtău” pentru că mergeam cu fundul în spate (am aflat şi eu recent că “târtău” înseamnă capră din aia pe care se taie lemne), şi să nu uităm de comentariile constante de pe youtube care vorbesc despre toate aceste defecte.

Arhivă personală, ank la 13 ani.

Deși eram destul de vorbăreață până să fiu dată la școală, am început să mă închid treptat în mine de fiecare dată când cineva se lua de mine, și de majoritatea datelor aceste jigniri veneau din cauza aspectului meu fizic. Ajungeam să nu ies din clasă, în pauze în școala generală pentru că îmi era frică de părerea celorlaltor oameni, pentru că nu aveam haine suficient de drăguțe sau părul suficient de drept. Am ajuns să îmi fie frică de oameni, să nu îi privesc pe ceilalți în ochi și să nu vorbesc pentru că aveam senzația că părerea mea era irelevantă sau că nu mă băga nimeni în seamă, iar atunci când vorbeam cu oameni care mi se păreau superbi mă fâstâceam și mă înroșeam toată. Scăparea de insecuritățile astea a fost un motiv pentru care m-am apucat de vlog, dar deși m-a ajutat cu ieșitul din zona de confort, nu mi-a scos de tot insecuritățile legate de aspectul fizic (hello, primesc zilnic cel puţin un comentariu care mă face urâtă sau grasă).

De multe ori mi-au zis oamenii: “Nu vorbeşti deloc.” “Pari exclusivistă.” “Eşti mult mai de treabă decât credeam.”, pentru că de cele mai multe ori, când eram în jurul lor, în special dacă sunt oameni noi nu mă băgam în seamă. Nu neapărat pentru că nu voiam, ci din cauza insecurităţilor. Părea că stau pe lângă şi că îi judec pe ei, dar de fapt mă judecam pe mine ca fiind not good enough to join them. Un film ca cel de mai sus, ar fi ajutat-o mult pe Anca din liceu.

Dacă încă am insecurităţi? Da, dar într-o măsură care să nu mă afecteze. Cred că este bine ca toţi să avem câteva insecurităţi, concentrate în raţiune. Fără ele, am da în penibil (again, un lucru care nu mi-a plăcut în film).  De-a lungul timpului mi-am folosit aspectul fizic ca metodă de exprimare. Mi-am vopsit părul în concordanţă cu stările pe care le aveam sau cu cele spre care tindeam şi purtam haine cât mai colorate, care să îmi reflecte personalitatea (deşi de multe ori făceam unele alegeri foarte stupide), şi deşi de multe ori chiar şi eu ştiam că arătam caraghios. Încă fac asta cu hainele, sunt o metodă de exprimare bună pentru mine, în special pentru că în ultimul timp am devenit destul de pasionată de fashion.

Şi totuşi, cum am reuşit să ajung să îmi iubesc aspectul fizic? Ajungând să mă iubesc pe mine: ieşind din zona de confort, făcând lucruri pe care nu m-am gândit că o să le fac vreodată, vorbind cu oameni care mă inspiră, ascultând poveşti şi lecţii de viaţă, primind şi dând complimente, învăţând din greşeli, găsindu-mi pasiunile ascunse, dar, în primul rând, punându-mă pe mine pe primul loc.  Aici am găsit buba: mereu puneam pe primul loc fie alţi oameni, fie atribuţiile mele legate de şcoală, faculta, work whatever, iar eu rămâneam în coada listei priorităţilor mele.

ank, acum

Când am schimbat asta? Când am ajuns în momentul în care simţeam că nu mai aveam pe nimeni alături şi doar eu mă puteam ajuta. Aşa că am făcut-o. Asta s-a întâmplat prin martie, anul acesta. De atunci mi-am stabilit un plan cu două direcţii: să nu mă mai plâng de nimic legat de mine şi să fac în fiecare zi cel puţin un lucru de dezvoltare personală, fie că este un lucru pe care nu l-am mai încercat, îmblânzirea unei frici sau cititul câtorva pagini dintr-o carte. De atunci a început să dispară iluzia mea că I’m not good enough, că I don’t matter sau că arăt ca dracu, nu am mai găsit motive de care să mă plâng (decât doar dacă am prea multe de făcut pe ziua respectivă – come on, toți ne plângem că este prea puțin timp!), ba chiar am început să fiu blândă cu mine, și, împlicit, să îmi iubesc corpul și să nu îl mai văd că pe un obstacol dintre mine și restul lumii. Ba mai mult, am început să fiu din ce în ce mai fascinată de restul lumii. Mi se pare că oamenii sunt din ce în ce mai fascinanți, le ascult poveștile, le apreciez performanțele, chiar dacă nu arăt asta mereu. Cred că modul în care mă văd pe mine este direct proporțional cu modul în care îi văd pe ceilalți. Înainte, când nu mă suportam, nu suportam nici oamenii. I love myself. I love people. I love life. And I don’t feel pretty. I AM pretty. And YOU are too!

 

Comments ( 6 )

  • Iuliana Mihai

    Cat adevar❣ Spune 🚫 autojudecarii escesive!

  • Andreea

    Blog-ul tau tocmai mi-a deschis ochii. Sunt clasa a 8-a, iar la anul voi fi boboaca in liceu. Cel mai bun liceu din orașul meu se spune ca este și un liceu cu de oameni plini de ei. Eu consider ca in fiecare liceu sunt astfel de oameni. Am primit sfaturi like “nu o sa te integrezi” sau “nu ești de buna nici ca aspect fizic, nici ca inteligenta ca sa intri acolo”. Despre partea cu inteligenta nu m-am preocupat prea mult deoarece examenul va decide dacă merit sau nu sa intru la acel liceu, însă partea cu aspectul fizic m-a pus putin pe gânduri. Eram foarte confuza. Chiar Ma gândisem sa renunț la acel liceu din cauza asta. Datorită tie mi-am dat seama ca sunt frumoasa așa cum sunt și ca încrederea atrage după sine și prietenii. Îți mulțumesc pentru acest blog, Anca. M-a ajutat foarte mult! Succes in continuare and “We are pretty!”! ❤️

  • Rebe

    M-ai facut sa am incredre in mine,sa imi schimb modul de a vedea lucrurile,te ador pur si simplu.😘🤗

  • Iasmina

    Am vazut si eu filmul si nu mi sa parut foarte incredibil, chiar daca este un film de comedie nu am ras la faze prea exagerate sau violente, eu zic ca au cam exagerat actori filmului cu unele faze.

  • Ana Anghelescu

    Wow! Inspiri oameni! 😍

  • iasmi

    ce draguut!!

Leave a Comment